Privirea tinerei domnisoare

Sunt deja douǎ ore de când mǎ tot plimb. Am traversat de 10 ori casa, gradina si atelierul meu de lucru. In tot acest timp m-am multumit sa-mi numar pasii care nu se grabeau sa danseze monoton pe asfaltul umed care raspandea o mireasma proaspata de racoare, de puritate, dat fiind faptul ca de dimineata plouase.

Gandurile mele deja mi le controlez cu greu. Sunt in acea stare de emotie crescanda care-mi permite sa-mi aud si cele mai delicate vibratii fizice, sa le inteleg si sa le las sa se desfasoare in voie, sa se joace cu sentimentele mele.

Mi-a spus de mai multe ori ca o sa-si faca aparitia, dar uite ca nu a venit. Ce sa fac eu acum? Dar stai, parca aud ceva in apropierea atelierului meu de lucru. Ma indrept catre locul cu pricina. In fata mea, pe parcursul traseului pe care il parcurg alergand, mi se inlantuie cu repeciziune in fata mea doi tei ce au o superba coroana mandra, pietrele pe care calc in tumultul alergarii mele se dau la o parte din calea mea si se strang rapid la marginea bordurii pentru a sta linistite si mai sesizez un vecin de 50 de ani ce ma saluta vulcanic – este un domn foarte de treaba, imbracat mereu sport, avand un mers grabit si putin leganat, o mustata lunga ce se prelungeste pana la buza de jos, par alb, spirit entuziast. Ajung la atelierul meu de lucru.

O vad stand pe un scaun la 10 metri fata de atelierul de pictura.

– Ce faci? Ii pun primul intrebarea.

– Ce sa fac? Am venit sa te vad.

Advertisements