Când îţi mai lipseşte ceva

Ce sentimente plăcute îl încercau când observa că era aproape perfect. L-am cunoscut atunci cand ţinea un discurs elevilor săi. Pur şi simplu, pe vremea când încercam să implementez în şcoli, fiind consilier psihologic, un sistem educaţional practic prin care elevul să interacţioneze direct cu atribuţiile care îi erau explicate doar în mod teoretic şi, implicit, insuficient sau, altfel spus, redus, l-am observat cum lucra ore suplimentare cu elevii săi pentru a-i învăţa pe aceştia tot ceea ce nu au înţeles pe parcursul orelor din orarul normal.

Sursa foto: http://school.discoveryeducation.com/clipart/clip/teacher-point-color.html

Ce pasiune avea pentru meseria sa. Era profesor de Matematică şi s-a dovedit în cei 10 ani de zile de meserie ca fiind un om de nădejde. Lucra suplimentar, punea pasiune în activităţile sale, era orientat spre rezultat, spre performanţă. Chiar şi astăzi are aspectul lui filozofic, de gânditor, ce îi conferă imaginea unui om cu un simţ moral mai mult decât dezvoltat, iar ochii lui negri împreună cu fruntea încruntată şi cu bărbia care nu are stare întrucât tremură încontinuu dă impresia că cugetează asupra grijilor ce-l înconjoară.

Mersul lui este inconfundabil. De fiecare dată este grăbit şi, cu toate că este destul de înalt, putând fi chiar catalogat ca fiind un zdrahon de om, face paşi mărunţi, asemănători cu ai unui chinez. Pare tot timpul pus pe treabă.

Am discutat cu el prima oară cu ocazia unei propuneri ce mi-a făcut-o privind un proiect educaţional care avea ca scop implicarea elevilor în organizaţii, firme, universităţi etc. ca ajutor pentru profesioniştii în domeniu. Un fel de internship – stagiu de pregătire. Astfel elevii nu aveau să stea doar cu cartea în mână perioade infernale de timp ci, din contră, aveau să înveţe la locul faptei. După această discuţie unii elevi chiar au început să ajute secretarele din şcoală şi bibliotecarele pentru a avea un “mic serviciu”.  Ştrengarii, ce suflet vioi aveau! Când îl vedeau pe domnul profesor un zâmbet imens le apărea pe chipul lor pus pe şotii.

Totuşi, cu toate aceste calităţi, nu a fost niciodată desemnat profesorul anului, semestrului etc. Din contră, evaluările care i se făceau erau mai mult negative. Doar eforturile sale imense şi implicit suplimentare l-au făcut să reziste 10 ani de zile în şcoala respectivă.

Îi mai lipsea doar ceva…. El ştia prea bine ce anume, dar i-a fost tare ruşine să afirme, să spună adevărul.

Pur şi simplu era mai încet. Nu avea o memorie foarte bună şi se organiza cu greutate. Atât. Aceste două defecte. În rest era perfect. Era ca nimeni altcineva. Înţelegea perfect lucrurile din jurul său. Ştia, spre exemplu, că lumea este exagerat de politicoasă doar pentru că se cere acest lucru în societate. Avea o inteligenţă emoţională crescută, de necombătut. Putea să ştie cum vor acţiona oamenii din jurul lui, putea să-i facă să se comporte cum voia el.

Era curajos. Nu-l interesa că dacă va trebui să protejeze pe cineva consecinţele cele mai grave se puteau răsfrânge asupra lui. Judeca limpede.

Dar ce păcat… De fiecare dată când era aproape de succes, aproape de vârf, pierdea. Alţii câştigau în locul său.

Chiar şi astăzi continuă să piardă în ultimele momente. Îşi creează, cu ajutorul inteligenţei lui emoţionale, cele mai potrivite oportunităţi profesionale, însă nu le fructifică încât se pierde în detalii, în organizare. Nu are atenţie distributivă, se blochează. Doamne dar ce potenţial are! Cât de aproape de perfecţiune este! Milimetric.

Sursa foto: http://www.teachingeconomics.org/content/index.php?topic=signs

Am vizitat ieri şcoala în care preda şi în care eu eram consilier psihologic. Întâmplâtor l-am întâlnit în instituţia de învăţământ. El a început prin a-mi spune:

– Domnule, ştii oare de ce oamenii buni pierd mereu?

– Nu m-am gândit la chestia asta, afirm eu puţin pus pe gânduri.

– Pentru că nu au tăria de caracter a oamenilor răi. Aceştia nu au slăbiciuni. Ei nu se pierd în detalii. Calcă pe alţii în picioare pentru a triumfa. Pe de altă parte, oamenii buni nu au puterea de a se impune, se emoţionează şi sensibilizează în momentul când sunt conştienţi că prin acţiunile lor este posibil să sufere alte persoane. Se gândesc prea mult oamenii buni, sunt prea teoretici. Oamenii răi însă sunt puşi pe fapte, sunt practici. La ei un proiect “infernal” se concepe şi se termină în câteva zile. La oamenii buni un proiect “altruist” durează ani de zile.

– Cred că ai dreptate. Afirm eu cu puţină emoţie.

– Păi am. Un om rău nu ezită, el acţionează. Un om bun ezită prea mult.

– Păi da, domnule profesor, dar un om bun are rolul de a construi, de a crea ceva, pe când omul rău trebuie doar să distrugă.

– Domnule, totul este creaţie în jurul nostru. Distrugem pentru a construi şi construim pentru a distruge. E un sistem relaţional.

– Da, dar asta nu înseamnă că una dintre acţiunile pe care le-ai menţionat nu este mai uşoară decât cealaltă. Poţi să spui, spre exemplu, că eşti cântăreţ pentru că le cânţi vecinilor tăi la bloc dar, pe de altă parte, tot cântăreţ se numeşte şi un artist recunoscut la nivel internaţional. Numai că acesta din urmă, în comparaţie cu cel dintâi, are mai multe responsabilităţi, trebuie să respecte proceduri extrem de riguroase. Mai mult, acesta dacă greşeşte este criticat de specialişti, pe când “cântăreţului de la bloc” greşelile poate nici nu îi sunt observate de vecini.

– Ai dreptate. Dar gândeşte-te un moment. Puţin sau mult tot înseamnă acţiune, fenomen, care se va răsfrânge, într-un fel sau altul, asupra altui fenomen, creând astfel un rezultat, un efect.

– Spre exemplu, hai să-ţi povestesc o mică întâmplare. Un băiat mergea spre şcoală, era clasa a VIII-a. Mergând agale, liniştit şi puţin dezamăgit pentru că avea prima oră materia Geografie, cu părul zburlit şi cu un zâmbet resemnat, zăreşte pe acelaşi drum pe care-l parcurgea, o tânără domnişoară. Aceasta îi zâmbeşte. Tânărul se opreşte brusc pe loc şi în acelaşi timp un biciclist convins care se antrena îl evită în ultimul moment pe tânăr înainte de a apuca să-l lovească. Fata vede ce s-a întâmplat şi în acest timp aude uşa de la poarta casei din spatele ei că se deschide.

Întorcându-se observă o doamnă puţin prăpăstioasă care începe să o certe pe tânăra domnişoară pentru că stă în apropierea proprietăţii ei. Fata, supărată, uită de privirea blândă a băiatului şi, puţin speriată de reacţia doamnei, începe să fugă. În timp ce aleargă ghiozdanul ei începe să se zdruncine provocând astfel căderea unei cărţi. Băiatul, sedus de fată, observă că i-a căzut cartea. Încearcă să cuprindă în mâini cât mai repede cartea pentru a putea alerga apoi sperând cu optimism să i-o poată oferi înapoi fetei. Fata însă nu a mai fost de găsit. A dispărut. Băiatul a rămas cu o carte de matematică în mână.

După această întâmplare, băiatul a decis că o va putea regăsi pe fată doar dacă se va apuca să înveţe matematică. Astfel băiatul a făcut o pasiune pentru matematică şi a urmat o carieră în acest sens. A devenit profesor. Dar nu a mai întâlnit-o pe fată.  Însă, domnule, spune-mi tu acum ce s-ar fi întâmplat dacă băiatul ar fi vorbit în acea zi cu acea fată? Oare mai urma cariera în matematică? Sau, poate, în timp, urma să se căsătorească cu fata dacă putea vorbi cu ea în acea zi?

Astfel, dacă în timp ce băiatul care mergea spre şcoală o făcea mult mai hotărât şi nu era resemnat că se ducea să înveţe, ar fi putut să o întâlnească pe fată, să-i zâmbească – biciclistul nu ar  fi intervenit în ecuaţie întrucât acesta ar fi trecut de mult cu bicicleta de băiat – şi să se cunoască. Astfel nici femeia prăpăstioasă nu ar fi apucat să o certe pe domnişoară şi, oricum, chiar dacă ar fi apucat, îi ţinea companie şi băiatul. Apoi mergeau amândoi către şcoală. Dar, totuşi, dacă se întâmpla aşa, oare mai devenea profesor de matematică aşa cum s-a întâmplat de fapt?

Vezi, fiecare acţiune contează, fiecare detaliu.

Am înţeles, domn profesor. M-am gândit că nu mai voiam să intru în dezbateri cu domnul profesor întrucât aveam puţină treabă. Mi-am dat seama ce om extraordinar este tocmai prin prisma felului în care judecă lucrurile. El creează în permanenţă însă, îi lipseşte ceva pentru a se face remarcat…

Crud, trist, deprimant, nedrept, cert este că reprezintă o realitate următorul fapt: Îi mai lipsea ceva… Acel ceva. Este precum băiatul care nu a putut să o întâlnească pe fata iubită din cauza întâmplărilor acestei vieţi.

Domnule profesor… Felicitări pentru că puteaţi fi perfect!

Unde mai puteţi adresa comentarii în afară de acest blog? La adresa de e-mail: mihaisilviubotezatu@yahoo.com

Advertisements