Politica abstractă a opoziţiei.

Politica în România a ieşit cel mai bine în evidenţă în ultimii 10-15 ani de zile prin crearea de alianţe între diverse partide, schimbarea unor lideri, conflictele prea bine cunoscute dintre guvern şi opoziţie, plimbările anumitor politicieni prin sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), tărăgănarea proiectelor sociale, greve, propagandă şi progrese ce au fost realizate după ce multe alte ţări din Europa deja le cunoscuseră de ceva vreme. Ţări care nu au trebuit să treacă prin eforturi nefaste, contribuţii financiare ale cetăţenilor nejustificate şi care au tratat problemele cu calm, lucru în echipă, omogenitate şi orientare spre acelaşi scop indiferent de orgoliile personale ale anumitor lideri sau de antipatiile existente ş.a.m.d.

Şi în România se discută despre rezolvarea problemelor. Dar parcă în această ţară se discută de prea mult timp despre aşa ceva, încât s-a uitat că pentru a ieşi dintr-un context grav trebuie să şi acţionezi. Să creezi şi să implementezi soluţii. Şi nu trebuie să ne gândim doar la situaţia actuală (dificultăţile economice), trebuie să ne gândim şi la acel trai de viaţă şi comportament social de acum 15-20 de ani de zile. Şi atunci erau probleme. Au fost rezolvate? Au apărut atât de multe lucruri ce trebuie rezolvate încât ne-am pierdut în ele. Nici nu mai ştim cu ce trebuie să începem. Satisfacerea nevoilor personale (nu cele de bază, de care are nevoie fiecare dintre noi, ci acelea mofturoase, legate de orgoliu şi tiranie) au căpătat prioritate în faţa nevoilor de bază ale României: Siguranţa socială, mediu curat, politicieni uniţi, conflicte cât mai puţine, locuinţe şi hrană pentru nevoiaşi,  reducerea numărului de cerşetori, reducerea pe cât posibil a birocraţiei şi corupţiei, crearea digurilor solide pentru oamenii care au nevoie de aşa ceva la casele lor în momentul când vin urgiile, căldură în şcolile de prin diverse sate, hăinuţe pentru copii etc.)

Pe lângă toate acestea, asupra unui domeniu vital pentru creşterea sănătoasă a unei ţări nu ne-am concentrat foarte bine, şi anume asupra educaţiei. Modalitatea rudimentară în care se oferă educaţie într-un număr semnificativ de şcoli, licee şi facultăţi din ţară este practic o boală pentru toţi cetăţenii. Facultăţile private au început de mult să producă  “oameni cu diplome de hârtie” şi nu oameni cu diplome de competenţe. Mai mult, fiecare an nou parcă înseamnă o şi mai mare lipsă de responsabilitate în privinţa sistemului educaţional.

Este deja cunoscut faptul că la o facultate privată te poţi înscrie şi… Atât. Vei lua şi diploma şi licenţa. Nici nu trebuie ca un student să treacă pe la facultate, ci doar la examene. Desigur, este nevoie şi de câteva drumuri pe la decan. Şi da… Încă se practică chestia cu câteva sute de euro în buzunarul profesorului, rectorului etc. pentru trecerea unui examen. Da… Unii profesori lucrează în trei facultăţi şi mai sunt şi preşedinţi pe la diverse colegii. Da… Se scuză de fiecare dată că au întârziat la curs din cauza traficului.

Anumiţi politicieni preferă să-şi ia salariul îndeplinind doar un singur rol: Să înjure alt politician şi să afirme că trebuie dat jos. Iar “marele plan” chiar acesta este: Înlăturarea unui guvern pentru a face loc altuia. Să spunem că nu ar fi un plan prost gândit, dar nu este susţinut de nimic. Se vorbeşte la nivel abstract. Nici o idee sau un pachet de soluţii ori un plan de guvernare nu este oferit de opoziţia României. Liderii PNL, PSD, PRM reprezintă mai mult categoria specifică oamenilor cărora le face plăcere să discute la o cafea problemele societăţii. Sau ca unele persoane care, odată ajunse la senectute, joacă o tablă în parc şi poartă o conversaţie doar de dragul acesteia. Această comunicare generală, fără particularităţi, fără fond, fără titlu reprezintă poate şi ceea ce este România la ora actuală: O ţară fără identitate politică. Sau, altfel spus, o naţiune cu o politică adolescentină, ce nu a ajuns la procesul de maturizare şi, cu toate că ar putea să ajungă acolo, preferă să rămână la stadiul dedicat aroganţei, ignoranţei şi nerespectării regulilor de bun simţ social.

Ne întrebăm ce se poate face. Ne-am întrebat de multe ori. Soluţiile sunt chiar în faţa noastră. Chiar la nivel politic şi chiar printre tineretul din facultăţi. În politică avem oameni capabili care chiar fac lucruri demne de apreciat, oameni precum doamna Raluca Ţurcan sau Cristian Preda. Asemenea persoane, şi cu sprijin din partea altora, ar putea implementa conceptul de omogenitate politică.

În facultăţi mai avem şi tineri capabili – dar unii dintre aceştia nu au susţinerea financiară necesară pentru a urma traseul politic. Iar, dacă stăm să analizăm şi calităţile politicienilor care ne conduc, ci nu doar defectele acestora, vom sesiza cu uşurinţă că oameni precum Traian Băsescu au o putere de convingere destul de mare, ştiu să lucreze şi să câştige în momente foarte intense. Ce concluzionăm de aici? Că aceste calităţi pot fi folosite la nivelul relaţiilor internaţionale. În privinţa creării de alianţe internaţionale la nivel economic, educaţional etc. De ce trebuie să privim lucrurile doar dintr-un singur unghi? Nu este nociv pentru noi să ne concentrăm doar asupra situaţiei noastre nefaste la nivel naţional? Cum rămâne cu situaţia noastră internaţională? Dacă am crea parteneriate cu alte ţări, cu alte organizaţii din străinătate, pe lângă cele deja cunoscute de toată Europa, oare nu ne-am ajuta la nivel naţional? Nu am trăi mai bine? Merită să încercăm. Dacă tot preluăm tot felul de idei din alte ţări fără a avea nimic original pentru noi, nu putem oare să încercăm să colaborăm cu acestea?

Este greu să ajungi la un rezultat social naţional acceptabil pentru tot poporul dacă echipa cu care lucrezi nu este omogenă şi este “pasionată” în privinţa creării de conflicte.

Pentru a îndeplini un scop trebuie să ne unim interesele comune, ci nu să ne raportăm doar la acelea care creează divergenţe între noi.

 

Unde mai puteţi adresa comentarii în afară de acest blog? La adresa de e-mail: mihaisilviubotezatu@yahoo.com

Advertisements