Despre moment

– Salut, Cristi!

– Hai noroc, Adi!

Măi Cristi, am ceva de discutat cu tine. Mă tot macina un subiect pe care îl am în minte de vreo câteva zile. Uite, ne aşezăm la terasa asta şi am să-ţi spun despre ce este vorba. Ce bei?

– Orice.

Foarte bine. Fii atent. Eu trebuie să fac o lucrare la filozofie despre “moment”. E mai degrabă un eseu. Practic, trebuie să scriu din punctul meu de vedere filozofic cum simt momentul, ce reprezintă el pentru mine, de ce există şi tot aşa.

Adi, e un subiect interesant, dar acum să discutăm despre asta? E cam dimineaţă. Cu toate că decât să discut despre proiectele pe care le am eu, despre serviciu etc., mai bine deliberăm subiectul tău filozofic. Da… E ok. Până acum ce ai scris? Te-ai apucat?

Nu am scris nimic încă. Mai am totuşi două zile la dispoziţie. Miercuri îl predau. Dar uite cam cum aş dori să abordez tema: Dacă vorbim despre momente, atunci aducem în discuţie şi viaţa. Adică nu poate exista un moment fără ca noi, oamenii, să fim în viaţă.

Stai, Adi. Eu cred că poate fi prezent momentul chiar şi dacă nu ar exista omul deoarece, dacă analizăm puţin timpul, observăm că el este mereu prezent. Indiferent că moare un om, că se naşte altul, timpul mereu curge… Şi nu pare a înceta vreodată.

Cristi, tu judeci la nivel colectiv. Dar, studiază puţin problema din perspectivă individuală. Căci, până la urmă, colectivitatea este suma unei individualităţi. Astfel, eu dacă mor mâine, pentru mine momentul nu va mai exista deoarece nu-l voi mai conştientiza. Desigur, se poate să am parte de alte momente în altă viaţă, s-ar putea să nici nu ştiu când mor în viaţa asta. Poate chiar ieri am murit, poate viaţa mea se sfârşeşte de-a  binelea în fiecare zi dar, din cauza faptului că momentul morţii este foarte rapid eu nu pot sesiza că am murit. Şi poate acest lucru răspunde la întrebarea: Noi când ne naştem de ce nu ştim de unde venim cu adevărat? Ok… Ne-a născut mama. Dar, pe lângă asta? De ce ne-a născut?

– Te înţeleg. Dar poate tocmai chestia asta… Încercarea de a analiza prea detaliat lucrurile şi situaţiile de viaţă te îndepărtează de a cunoaşte cu adevărat momentul. Poate momentul trebuie trăit şi atât. Nu analizat. De ce trebuie neapărat să ştim mai multe? Ok, ne-am născut pentru că doi oameni au vrut să aibă copii. Nu e suficient oare pentru noi? Şi chiar dacă am descoperi lucruri fabuloase, misterioase, şi le-am mai reduce din caracterul lor abscons, aflând, spre exemplu, că noi am venit pe lumea aceasta pentru că aşa am vrut într-o viaţă anterioară, după aceea o să apară întrebarea: Foarte bine, dar ce am avut viaţă în viaţa anterioară? Oare înainte de viaţa aceea anterioară am mai avut şi o alta? Şirul întrebărilor tot ar continua. Momentele… Ele sunt. De ce sunt? Pentru că există timp. Ce rol are timpul? Să ne ghideze pe noi oamenii în călătoria pe care o avem de făcut în această viaţă efemeră. Ce ciudat… Momentul este efemer cu toate că aparţine timpului, care nu are sfârşit sau început. Un lucru trecător influenţează sau este într-o relaţie profundă cu dimensiunea veşnică, timpul.

Hmm… Cristi, unele chestiuni le-ai abordat destul de bine. Dar, faza cu momentul e mult mai complexă. Spre exemplu, ai numărat câte momente au trecut de când te-am salutat acum 20 de minute?

– Nu… Nu am putut

Nici nu ai fi avut cum. Nu se pot număra. Se ştie oare care este durata unui moment? Ne ghidăm într-adevăr după un ceas, putem spune chiar că au trecut 20 de minute de când te-am salutat, dar câte momente? O clipă nu poate să fie doar o secundă, o sutime ş.a.m.d., pentru că există un anumit interval de timp pentru fiecare secundă, sutime etc. Mereu va exista o pauză care nu poate fi sesizată. Cam despre lucrurile acestea vreau să scriu în eseu: Despre faptul că momentul nu poate fi cuantificat, despre faptul că el există atâta timp cât trăieşte un om şi, de ce nu, o să menţionez ceea ce mi-ai explicat şi tu, că momentul nu poate fi desprins de timp.

Adi, trebuie să ajung la cursuri la facultate. Mi-a făcut plăcere, dar chiar trebuie să fug. Apropo de facultate… Mai bine aş lucra în continuare, m-aş duce la serviciu mai mult timp. La facultate parcă nu învăţ nimic. Vine mereu un profesor dintr-ăsta care face pe inteligentu’, îmi spune de scală de valori, de statut, de profile psihologice, de relaţii interumane şi noi, studenţii, până să aflăm lucrurile astea, de fapt am dori să le ştim pe acelea de bază: Cum poţi să ajungi să prestezi meseria despre care vorbeşte insidiosul profesor, de ce îţi trebuie o scală de valori, de ce este necesar să citeşti cărţi grele scrise doar pentru cei care le-au scris – acelea care au titluri cam aşa: “Transcendenţa mistică interorganizaţională de rang superior în contextele arhaice ale instituţiilor metacomplexe ce abordează vicisitudinile relaţional-intermanagariale în scopul găsirii celor mai eficiente resurse deterministe de ordin nonconvenţional”  – doar un titlu pompos care să arate că profesorul ăla e mare cercetător, mare profesor. Şi când îl vezi cum vorbeşte la nivel gramatical, cum are probleme cu acuzativul, cu acordurile, atunci îţi spui că până la urma nu e doar vina studentului că nu învaţă bine. Mai mult, titlul pe care l-am pomenit poate fi redus la cinci cuvinte simple: “Relaţiile interumane spontane în organizaţii”.

Bine, Cristi. Sa-mi zici cum a fost la facultate. Mă duc şi eu acasă să încep să scriu eseul. Vorbim. Şi cu profesorii ăştia… Stai fără grijă, ei sunt de mult pierduţi în timp, în spaţiu şi în momente moarte.

– A… Păi ce vrei să sugerezi cu chestia asta?

– Că există şi momente vii şi unele moarte. Dar, discutăm altădată. Mi-ar plăcea să aflu care e părerea ta vizavi de subiectul ăsta. Hai, ciao!

– Noroc, vorbim

Unde mai puteţi adresa comentarii în afară de acest blog? La adresa de e-mail: mihaisilviubotezatu@yahoo.com

Advertisements