Frica de a vorbi în public

Stai în faţa lor, toate privirile din jur îţi vor săgeta fiecare gest al corpului, orice cuvânt pe care îl scoţi pe gură va fi analizat cu minuţiozitate de cei prezenţi, iar unii dintre ei se vor plictisi să te tot audă cum descrii o situaţie deoarece până să o detaliezi intervin o serie de blocaje gen “ăăăă…” apoi, desigur, te vei pierde în amănunte, nu vei mai avea idee de la ce argument ai pornit, ce propoziţii ai folosit, care au fost cuvintele cheie utilizate şi, în cele din urmă, printr-un efort supraomenesc vei reuşi să oferi audienţei un anumit discurs, puţin trunchiat, puţin ambiguu… Dar, până la urmă, îl vei termina. După aceast final, vei răsufla uşurat de parcă ai alergat peste 1000 de metri fără oprire şi o să-ţi zici spiritual: “Am scăpat!”. Ai scăpat tu… Dar până când?

Unele dintre situaţiile de mai sus trec ipotetic prin gândurile multor oameni când li se face cunoscut faptul că vor trebui să vorbească în faţa unui public de 20, 30, 40… 1000 de persoane. Dar care este motivul pentru care aceste gânduri există şi nu pot fi controlate înaintea şi mai ales în timpul unei expuneri oratorice în faţa unei audienţe? Şi, bineînţeles, care este răspunsul pentru a afla cum se pot controla sau măcar înţelege astfel de gânduri ce dau naştere anumitor comportamente anxioase în timpul în care o persoană vorbeşte în public (ticurile verbale şi/sau fizice, convulsiile feţei, blocajele oratorice, transpiraţia, tusea etc.).

Pe lângă cele două întrebări exprimate în paragraful anterior, mai intervine o a treia: Cum de unii oameni au o plăcere în a vorbi în public şi, unii dintre ei, sunt chiar buni ori foarte buni în chestia asta? Câteva posibile răspunsuri sunt oferite în cele ce urmează…

O persoană se poate teme de a vorbi în public şi, în consecinţă, poate avea gânduri aferente precum “Uff… Se vor uita ăia la mine că vorbesc… Dacă mă blochez, dacă o să scot pe gură numai inepţii?”

Aceste temeri pot surveni de pe urma acestui motiv: Teama de expunere. Prin acest motiv cei care vor susţine un discurs în public au impresia că vor fi expuşi, că li se va încălca intimitatea de către privirile şi concepţiile ce vor lua naştere în mintea celor ce asistă la discursul lor. Nu se mai simt în confortul lor propriu. Oarecum poate fi prezentă ideea: “Sunt pe un alt teritoriu, nu mai îmi analizez doar eu cuvintele şi gesturile comportamentale, ci încă un întreg grup de oameni!”

“Şi, până la urmă, dacă mă analizează alţii ce se întâmplă?” Este o întrebare pe care ar trebui să o pună orice persoană care se află într-o situaţie identică sau asemănătoare subiectului ce face tematica acestui articol întrucât, nu trebuie uitat, că şi alte persoane sunt analizate atunci când vorbesc, nu o să fie doar un singur om din istorie privit şi cercetat de către public… Cu toate că această din urmă impresie dată exemplu este prezentă destul de des în mintea oamenilor.

Această stare de nelinişte pe care o conferă individului propriile sale preconcepţii poate apărea şi din cauza faptului că oratorul ştie că nu este bine pregătit, nu vrea să-şi “etaleze” defectele deoarece are impresia că ceilalţi o să râdă de el. Dar de ce se s-ar amuza? Omul este alcătuit oare doar din calităţi? Omul este doar frumos şi pur precum eroii din basme? Greşeala, defectul reprezintă una dintre caracteristicile vieţii…

Cum se pot controla starea de nelinişte, preconcepţiile şi ideile fixe? Răspunsul este: Prin pregătire. Experienţa ajută foarte mult individul ce are în atribuţiile sale sau doreşte să vorbească în public.

Prin exerciţiu se poate asigura o mai bună înţelegere a propriilor defecte, o remediere a acestora, precum şi o mai bună conştientizare a calităţilor de orator sau, dacă acestea lipsesc cu desăvârşire, crearea unora.

Fiecare poate începe să ţină un discurs acasă nestingherit de nimeni, apoi îi poate ruga pe colegi, prieteni etc. să asculte expunerea pe care doreşte să o prezinte.

De asemena, participarea în cadrul unor dezbateri academice sau vizionarea anumitor emisiuni ori a altor contexte în care se desfăşoară conversaţii care reunesc mai multe persoane, pot fi folosite ca instrument de pregătire în activităţi oratorice.

Ar mai fi de răspuns la o întrebare: Cum de unii oameni vorbesc cu plăcere în public şi, unii dintre ei sunt buni ori chiar foarte buni în a face acest lucru? Astfel, ne întoarcem la întrebarea şi explicaţiile aferente de la întrebarea doi din care reiese că exerciţiul, practica, pot arăta persoanei situaţii din timpul conversaţiilor publice pe care este posibil să le îndrăgească. Mai mult decât atât, unii oratori vorbesc cu plăcere şi pentru că au o anumită predispoziţie către aşa ceva sau au fost pur şi simplu educaţi de familie şi şcoală să se exprime liber, să spună ceea ce gândesc într-o manieră civilizată şi acceptată de către ascultători sau interlocutori. Iar prin experienţă desigur că se poate asigura un anumit nivel de competenţă care face oratorul bun sau foarte bun în activităţile sale corespunzătoare.

În România, în trecutul socialist, în cel al debutului capitalismului cât şi în prezentul (contemporanul) mod de viaţă, trebuie remarcat că şcoala (clasele I-IV ), printre altele, a promovat şi continuă să facă acest lucru, liniştea din timpul orelor de studiu.

Copiii trebuie să stea aproape nemişcaţi în bănci, cu mâinile la spate, ascultând învăţorul şi răspunzând doar când sunt întrebaţi… Iar dacă nu oferă un răspuns corect, atunci unii dintre dascăli apostrofrează elevul: “Ce-ai făcut acasă de nu ai învăţat? Ai ţinut companie oilor? Ai mers cu vaca? Nesimţitule! Eşti un leneş!”  Apoi se mai miră unii dintre profesori şi învăţători de ce sunt copiii aşa de distraţi şi neastămpăraţi în pauze, în unele ore de studiu sau de ce se ceartă cu unii dintre dascăli. Păi învăţătorul nu ştie că elevul, mai ales la 7-10 ani, trebuie să se mişte foarte mult! Să aibă activitate! El este în creştere. Poate să se dezvolte sănătos dacă face mişcare, învaţă şi vorbeşte! Se pot asigura toate cu o anumită doză de echilibru. De acord, copilul trebuie învăţat să stea şi liniştit, să fie răbdător, dar unele situaţii create în şcoli pur şi simplu întrec limita…

Ironia este că în clasele I-IV se petrec astfel de situaţii, în timp ce în unele licee este destrăbălare totală remarcată prin liceeni supăraţi pe viaţă şi violenţi şi care devin greu controlabili. Oare motivul pentru care se întâmplă acest lucru nu este disonanţa dintre educaţia aspră primită în clasele primare şi cea primită la liceu? Dar asta e deja o altă temă…

Se încearcă de vreo 10 ani încoace prin intermediul psihologilor să se asigure un mediu propice în şcoală în ceea ce priveşte dezvoltarea armonioasă a elevului cât şi mulţumirea profesorului. Unele şcoli nu au bani să plătească psihologii, unii psihologi fac treabă doar de mântuială ş.a.m.d. Totuşi, poate în următorii ani lucrurile se vor îmbunătăţi. De menţionat că nu în toate şcolile din România există un regim “rece”, dar numărul lor este semnificativ.

Ei… Oricum, nu-i nimic! Dacă nu ne-au educat ei prea bine, atunci să o facem noi înşine!

Astfel, o persoană care doreşte să-şi îmbunătăţească capacitatea oratorică poate să simuleze dezbateri, să poarte conversaţii cu prietenii pe teme social-politice, să citească, să participe la dezbateri academice şi câte şi mai câte…

Comentariile pot fi adresate pe acest blog sau la adresa de e-mail: mihaisilviubotezatu@yahoo.com