Obiectiv politic naţional: Modernizarea României

S-a inoculat ca obiectiv principal al strategiilor socio-politice naţionale pentru 2010, modernizarea României. Acest lucru s-a întâmplat încă din perioada campaniei electorale prezidenţiale desfăşurate aproape de finele anului 2009. Prima oară am auzit vorbindu-se despre o astfel de iniţiativă din partea preşedintelui Traian Băsescu. Ulterior – neştiind cu siguranţă că aşa s-a întâmplat – şi preşedintele Partidului Social Democrat (PSD), şi anume Mircea Geoană a considerat necesar alcătuirea unor planuri care să aibă în vizor înnoierea ţării.

La finalul campaniei prezidenţiale, când a fost ales de către români ca preşedinte tot Traian Băsescu, acesta din urmă a confirmat situaţia legată de unul dintre principalele scopuri politice în care se va implica, anume cel menţionat mai devreme.

Primul lucru pe care îl consider necesar în analiza unui astfel de obiectiv pentru a observa relevanţa şi fezabilitatea acestuia este urgenţa sau prioritatea. Cu alte cuvinte, este urgentă modernizarea statului român? Dacă da, ce anume implică această modernizare? Care vor fi costurile financiare şi temporale pentru implementarea ei? Care sunt ipotezele privind rezultatele ce vor reieşi de pe urma aplicării strategiilor de modernizare? Ce foloase aduce îndeplinirea unui astfel de obiectiv? Cum vede parlamentul cât şi guvernul româniei o astfel de situaţie? De unde ar trebui să începem? Pot fi planurile şi strategiile elaborate, puse în aplicare?  Acestea sunt doar câteva posibile întrebări la care se poate să fie dat cel puţin câte un răspuns concret pentru a contura (clarifica) cunoaşterea şi înţelegerea strâns legată de obiectivul care apare în titlul acestui articol.

Pornind de la ideea că trebuie oferite anumite răspunsuri la întrebările de mai sus doresc să ofer o ipoteză care conţine mai multe posibilităţi referitoare la ce anume implică modernizarea despre care s-a vorbit în politică şi ce înseamnă, teoretic şi practic, în plan politic, noţiunea de modernizare.

Am sa încep întâi prin a defini modernizarea. La nivel politic şi cu referire la România o  consider ca fiind o serie de planuri prin care se doreşte consolidarea, îmbunătăţirea, implementarea ideilor naţionale dar mai mult a celor de peste graniţa românească în toate sectoarele publice naţionale care se pot observa atât de români cât şi de alţi cetăţeni de alte origini internaţionale. Sectoarele la care mă refer pot fi: Instituţii publice, diverse branduri, parcurile, autostrăzile, şoselele ş.a.m.d.

Ce implică această modernizare? Utilizarea financiară a unei anumite părţi considerabile din bugetul de stat cât şi planificarea unor metode de implementare a structurilor modernizatoare – perioadă care poate varia în timp – de la un an până la câţiva ani.

Aceste două situaţii, şi anume cea financiară, respectiv cea temporală le văd ca fiind implicate în mod principal în procesul de implementare al aşa numitei “Modernizări naţionale”.

Dar de ce s-a ales tocmai acest obiectiv – de înnoire a propriei noastre ţări?

De bună seamă sunt conştient că am dat o definiţie personalizată a modernizării tocmai pentru a putea contura faptul că doar în România, cel puţin din punctul meu de vedere, merge aplicată.

Merge aplicată deoarece am impresia că se va lucra doar pentru aparenţe la această “Renovare naţională”. Definiţia modernizării constă, desigur, în îmbunătăţire, consolidare a bunurilor ţării – însă aceasta este doar campania de informare (teoretică) – cea practică urmând să fie: “Hai să facem şi noi cum ne zic ăştia din Uniunea Europeană, dar să fim puţin mai şmecheri decât ei, şi anume hai să nu băgăm atât de mulţi bani pe materiale scumpe în vederea îmbunătăţirii şcolilor, ci să luăm de-alea ieftine, şi îi păcălim pe toţi, nu o să ştie nimeni nimic, iar cu restul banilor… He he… Facem noi ceva constructiv, ne iese ceva” .

Primele idei care mi-au venit în minte când am văzut un astfel de obiectiv au fost: “Bine… Bine, dar obiectivul ăsta ar fi trebuit de mult să fie pus în aplicare… De ce nu a fost? “ Apoi mi-am zis: “Oops, stai puţin Mihai… obiectivul ăsta e la nivel european, iar dacă alţii îl au în vigoare şi dă bine, evident că statul român va prelua, va copia imediat acest obiectiv”.

Nu-mi place că în politica românească multe dintre scopurile pe care le prezintă reprezentanţii acesteia sunt preluate din Uniunea Europeană (UE), din Statele Unite ale Americii (SUA), şi alte zone ale lumii. În acest sens sunt supărat deoarece ideile noastre proprii, ca stat democrat, sunt mai puţin preţuite decât cele străine şi, mai mult decât atât, parcă nu suntem conştienţi că noi nu avem exact, ca stat, posibilităţile financiare pentru a putea pune în practică cu succes obiectivele altor ţări. Desigur, putem prelua unele idei ale altor state dar care să fie analizate într-un mod semificativ, fără grabă, fără excese de zel, fără orgolii, fără şmecherii pentru a putea observa dacă acele idei pot fi integrate şi la noi.

Am auzit pe la diverse emisiuni politice cum anumiţi membrii de partid menţionau cu o mare siguranţă de sine cum că ţări precum Germania au efectuat un anumit plan în privinţa rezolvării crizei economice, iar acesta chiar a reuşit, la noi de ce nu ar reuşi?  Păi nu ar avea succes deoarece vorbim de două ţări diferite: Germania şi România. Fiecare dintre acestea au diverse posibilităţi, au anumite concepţii, anumite forme statale, şi nu este deloc anormal ca un plan care a avut succes într-una dintre aceste ţări să nu aibă succes în cealaltă.

Viteza cu care ne mişcăm astăzi, noi, românii, nu mi se pare aducătoare de mari beneficii. Viteza aceasta am preluat-o de la americani spre exemplu, dorinţa noastră naţională de imitare a unui stat puternic este incredibil de accentuată. Din câte ştiu, românii în istorie au fost chibzuiţi, răbdători, patriotici, aveau idei bune, spiritul şi comportamentul tradiţional român era conştientizat şi respectat. Acum, mulţi tineri doresc să imite nu ştiu ce fel de vedete rock americane, artişti de tot soiul, adoptă un anumit stil vestimentar în aşa fel încât parcă ar spune: “Hei, eu nu sunt român”; Politicienii adoptă obiective propuse de alte ţări; foarte puţini artişti români ce promovează muzica pop, dance etc., mai cântă în româneşte, emisiunile T.V se realizează în funcţie de cele din străinătate etc.

Ce nu se  copiază şi nu se  imită sunt tocmai lucrurile care ar avea cât de cât un bun simţ pentru tot poporul român. Spre exemplu, nu se  copiază modul paşnic, fără scandal în care se scriu articole din partea anumitor tabloide cunoscute în lume, ci se face contrariul: Se promovează scandalurile, vedetele de filme pentru adulţi, relaţiile de afaceri sau intime ale unor oameni care au dosare penale şi au făcut cunoştinţă cu “universul gratiilor magice ale celulelor de puşcărie” sau care, stau sub lipsa clarificării în acest sens, şi tot soiul de alte lucruri.

Reîntorcându-ma la subiectul principal al acestui articol, şi anume modernizarea naţională – obiectiv principal al politicilor contemporane – spun că România trebuie să-şi satisfacă şi să-şi clarifice întâi nevoile de bază până să-şi propună obiective precum: salarii medii pe economie ca cele din Luxemburg, noi domenii de muncă, clădiri înalte precum cele din America, mărirea autostrăzilor, crearea unor locuri de muncă etc.

România, din perspectiva mea, nu ia o decizie buna când se gândeşte să se arunce în obiective precum cele precizate mai sus, întrucât nu are resursele necesare pentru a face acest lucru, iar dacă le are într-un mod de abia suficient – ce se va întâmpla cu celelalte obiecte fundamentale naţionale, obiective precum pensiile, somajul, cladirile şcolilor ş.a.m.d., când resursele vor fi limitate, absente chiar, deoarece au fost alocate pentru “Modernizarea României” – asta va fi probabil una dintre scuzele politicienilor.

Ca să ilustrez ceea ce am tot zis în paragrafele de mai sus, spun aşa: Modernizarea asta naţională, lăsând astfel pe locul doi nevoile fundamentale ale populaţiei, e ca şi cum la o cantină un bătrân nu ar avea ce să mănânce, în schimb lângă el ar avea pahare de argint, farfurii de aur, impecabil de curate, însă pe care nici măcar nu le-ar putea vinde întrucât nu se poate mişca din pat de foame ce-i este.

Cam aşa şi cu înnoirea populaţiei, pentru români este posibil să lucreze în clădiri de lux, incredibil de înalte, cu scaune precum cele din America, însă salariile să rămână tot ca cele de acum 4-5 ani, disponibilizările să continue etc.

Concluzia este: Dacă nu se asigură nevoile de bază ale populaţiei, precum reducerea disponibilizărilor pe  timp de criză economică, menţinerea şi nu creşterea preţurilor pe alimente, respectarea plăţii salariilor de către angajatori, respectarea termenului de plată a pensiilor etc., atunci nu văd cum ne-am putea moderniza prin extinderea şoselelor, crearea unor noi parcuri, consolidarea clădirilor unde activează instituţiile publice şi alte situaţii asemănătoare.

Prin urmare, urgenţa aplicării acestui obiectiv care face tema articolului, nu o văd relevantă deoarece situaţia actuală din România este evidenţiată prin probleme economice, probleme salariale etc. Prioritatea ar trebui să fie nevoile de trai ale oamenilor – aşa cum am spus mai devreme. Din perspectiva fezabilităţii – am un singur dubiu. De unde resurse?

Sper ca politicienii să privească modernizarea populaţiei române începând cu nevoile fundamentale de trai ale oamenilor.

Acum ştiţi, mă bucur că vă şi pot spune, aştept părerile voastre pe blog sau pe e-mail: mihaisilviubotezatu@yahoo.com.

Încă ceva: Doresc să le mulţumesc celor care au venit cu idei, păreri, impresii – pe care le-am comentat şi clarificat împreună încă de la primele articole de pe blog. Să o ţinem tot aşa!

Advertisements