Dezvoltarea limbajului şi tipuri de educaţie

Esenţa limbajului constă în interacţiunea umană. Noi, oamenii, prin intermediul limbajului ne prezentăm realitatea noastră celorlalţi, adică acelora cu care interacţionăm. Această relaţionare, trebuie specificat, se poate face şi prin intermediul interacţiunii indirecte. Când spun interacţiune indirectă fac referire la ascultarea prezentării “realităţii” celuilalt fără să intrăm în contact cu el. Un exemplu bun ar fi privitul la televizor. Ne informăm, dar nu oferim la rândul nostru informaţii imediat. Eventual, după ce am fost atenţi la ceea ce am vizionat la televizor sau am ascultat la radio putem oferi informaţia mai departe. Putem construi polemici pe anumite teme, dezbateri, argumente pro şi argumente contra.

Interacţiunea directă face referire la modul de socializare – se pot emite informaţii rapid, se pot primi rapid de către receptor şi, desigur, se poate oferi şi răspunsul. Cu alte cuvinte relaţionăm “faţă în faţă”.  Oamenii aşadar fac “schimb de realităţi” cu ajutorul limbajului întrucât fiecare îsi prezintă propria realitate.

Să discutăm acum despre limbaj propriu-zis, şi anume să prezentăm naşterea şi evoluţia limbajului. Se pare că fiecare dintre noi, încă de la naştere, ar deţine un aşa numit “sistem achiziţional” care permite omului să aibă acces la înţelegerea şi reproducerea cuvintelor. Altfel spus, noi putem asculta şi înţelege, putem vorbi şi putem fi înţeleşi datorită acestui sistem achiziţional. S-a spus despre acest sistem că ar exista în partea neuronală. Naom Chomsky se pare că a fost unul dintre cei care au afirmat sau au fost de acord cu acest concept. Acest sistem achiziţional s-ar declanşa şi dezvolta odată cu “infiltrarea” noastră în relaţiile sociale. Nu este de ajuns ca un copil să trăiască într-un mediu strâmtorat alături de părintii sau rudele lui. Acesta trebuie să exploreze, să relaţioneze ca să poată înţelege şi reproduce cuvinte, expresii, să facă diferenţa între anumite obiecte etc. Limbajul aşadar poate fi adoptat de către noi oamenii prin intermediul factorilor sociali, adică interacţiune socială.  Cunoaşterea altor persoane, emisiunile de la televizor, jurnalele radio, muzica, revistele, cărţile etc., toate acestea au un rol important în dezvoltarea limbajului.

Copiii trebuie să decodifice ceea ce se petrece în jurul lor. De exemplu o mamă cu copilul ei când îi oferă acestuia un biberon cu lapte. Mama îi spune că biberonul cu lapte este aici şi îl administrează copilului, hrănindu-l astfel. Copilul observă că mama face referire la ceva ce-l interesează pe el şi în timp o să se obişnuiească cu noţiunea că acel obiect este un biberon cu lapte. Părintele întotdeauna încearcă să-i vorbească copilului prin cuvinte uşoare, scurte, clare, repetitive. Spre exemplu : “Aici e cartea… Poftim cartea… Ce carte draguţă”, sau : ” Poftim biscuitele, mănâncă biscuitele”…sau: “Hai la copii să ne jucam… Uite cum se joacă copiii… Hai la ei… Hai la copii”. Acest lucru se petrece pentru a-i uşura copilului “misiunea” de decodificare a obiectelor, a anumitor aspecte, evenimente etc. Aşa învaţă el să vorbească şi să înţeleagă. Ulterior, cum am spus  puţin mai devreme, limbajul, comportamentul, interpretarea lucrurilor de către copil se vor dezvolta pe parcursul interacţiunii sociale a acestuia.

Să luăm drept exemplu o ipoteză, unde rolul principal este deţinut de “evoluţia şi adaptarea unui copil”. Presupunem că un copil a fost bine îngrijit, a fost educat corespunzător cerinţelor şi acţiunilor pe care trebuie să le întreprindă în viaţa de zi cu zi. A terminat o şcoală, urmează un liceu, cu alte cuvinte este o persoană. Prin intermediul socializării sale şi-a înzestrat anumite valori culturale, are o capacitate bună de exprimare, de relaţionare etc. Ce se întâmplă cu deciziile pe care le ia? Este persoana respectivă conştientă de consecinţele ce urmează să apară în urma luării deciziei? Aici intervin celelalte raporturi psihice ce ajută la înţelegerea comunicării la un nivel avansat. Voinţa, motivaţia, afectivitatea au un rol important în evoluţia omului. Este un “limbaj” complex. Cum poate fi înţeles şi însuşit acest limbaj? Copilul aşadar a observat expresiile anumitor oameni în urma unor trăiri pozitive şi negative ale acestora. Şi aceste expresii emoţional-afective reprezintă o formă de limbaj. Mai mult decât atât contează contexul în care s-a ajuns la trăiri pozitive sau negative. Un copil încă de la naştere dacă nu este supravegheat sau altfel spus, dacă i se acordă o libertate mult prea mare, acesta uşor, uşor îşi va înzestra încă o serie de “limbaje” şi o serie de comportamente nu tocmai potrivite. Intervine simptomul: “Ce fac ceilalţi, trebuie să fac şi eu “.

Un copil poate fi uşor influenţat. Spre exemplu: Aude o înjurătură, o reproduce si o adoptă în timp. Anumite comportamente sau atitudini ale altora şi le însuşeşte. De aceea copilul trebuie să fie învăţat în a-şi asuma bunăvoinţa şi responsabilitatea pentru decizia luată (Karen Horney, “Conflictele noastre interioare”, Ed. IRI, Bucureşti, 1998). Pe de altǎ parte nici supraprotecţia asupra copilului nu este recomandată. Dacǎ un pǎrinte îşi supraprotejeazǎ copilul, acesta din urmă este posibil sǎ devinǎ dependent de părintele respectiv. Poate lua decizii în funcţie doar de părerea părintelui. Ceea ce denotă o lipsă de responsabilitate din partea copilului. Vina? Educaţia prin supraprotejare. Supraprotejarea aceasta sau supraprotecţia înseamnǎ grija obsesivă a părintelui faţǎăde copilul său. Îi spune mereu copilului: “Ai grijă mamă să nu te răneşti, nu te urca în copac.” ; Alte comportamente de supraprotecţie: Părintele nu-l lasǎ pe copil sǎ doarmǎ singur decât când acesta ajunge la o vârstă înaintată (10-15 ani), ceea ce este o greşeală. Copilul va fi dependent de mamă sau de tată, ori de amândoi. De dorit ar fi un echilibru între libertatea copilului şi limitele acestuia.  Trebuie să aibă şi limite, bineînţeles, dar trebuie să aibă şi libertate înţeleasă în joacă, în aranjat propriile lucruri prin casǎă sǎ mănânce singur, să se spele singur, să doarmă singur etc. A nu se confunda această libertate cu neglijenţa! Copilul trebuie supravegheat – la joacă, când doarme, când mănâncă, însă nu trebuie sufocat, nu supraprotejat! Echilibrul este benefic pentru părinţi cât şi pentru copiii lor. Aşadar,  Atenţie! Modalitatea de învăţare trebuie să respecte o serie de criterii bine determinate. Un copil nu poate fi învăţat într-un mediu frustrant, stresant, anxios. Decizia include de asemena  riscul de a greşi şi conşimtământul de a suporta consecinţele.( Karen Horney, “Conflictele noastre interioare”, Ed. IRI, Bucureşti, 1998)

Bibliografie: “Discovering Psychology”- “Annenberg Foundation• For Public Broadcasting, with Phillip Zimbardo, Ph. D.”

“Karen Horney, “Conflictele noastre interioare”, Ed. IRI, Bucureşti, 1998

Autorul proiectului : Mihai Silviu Botezatu

Advertisements